confortvspasiune

Tu ce minciuni îţi spui când alegi confortul în locul pasiunii?

Fiecare om are genul lui de minciuni când vine vorba de asta. Dacă te întreabă cineva cum îţi merge o să îi răspunzi sec că e rău. Sau e bine.  Ceea ce e o minciună. Ştii bine că nu e ce ai vrea să spui de fapt. Şi dacă nu ţi-ar fi frică să îţi laşi la o parte masca şi să comunici din inimă probabil că alte cuvinte ar ieşi din inima ta.

- Nu e ceea ce mi-a fost promis, nu e ceea ce am dorit, nu e lucrul pentru care am muncit, nu e ceea ce am sperat. E doar un nivel de confort călduţ, complimente obscure sau zile în care văd negru. Dar nu simt că mai trăiesc. Nu mă simt zburând, atingând, trăind în toată bucuria şi entuziasmul meu. Mă simt ca un leu, fioros şi rapid, închis într-o cuşcă pentru amuzamentul unor minţi bolnave care privesc zâmbind. Şi judecă. Mereu judecă.

Simţurile mele sunt vii, sunt adânci, sunt proaspete, sunt pătimaşe. Şi atunci de ce dracu funcţionează atât de rar aşa? De ce văd cum trece zi după zi şi ele îmi transmit doar palide străfulgerări şi mult rumeguş?

Când începe viaţa? Când o să mă trezesc şi eu şi o să mă simt din nou ca un adolescent fără griji? Când o să văd viaţa adevărată de aproape şi o să îi prind cel mai fin meşteşug, toată vibraţia, toată culoarea, toată înfiorarea? Şi când o să le pot trage direct, neprelucrate, în blocuri mari şi pline de energie direct în sufletul meu?

De ce oamenii aleg atât de des să îşi ducă vieţile în acest confort odios, în această rutină monstruoasă , mai periculoasă decât o divizie de nazişti plini de ură? Eşti într-o cafenea, te uiţi la o persoană plină de succes, care lasă să îi scape doar o fracţiune de secundă o emoţie ascunsă.

Şi apoi domnul sau doamna se întoarce, zâmbeşte scurt, fals şi demn şi bălmăjeşte către o cunoştinţă:

- E minunat dragule! Mi-am cumpărat o maşină nouă. Fata mea s-a măritat într-un final şi e şi un nepoţel pe drum. Nu poţi să îţi exprim ce simt! Sunt atât de norocoasă!

Să îţi bagi demnitatea în dos, cucoană îi şoptesc regretele uşor la ureche. Ştiu că atunci când o să dai colţul străzii o să simţi cine eşti de fapt. Ştiu că o să înghiţi în sec, o să îţi umpli compulsiv capul şi viaţa cu oameni, fapte, acţiuni inutile, emisiuni ipocrite şi multă bârfă.

Totul ca să eviţi să rămâi singură cu tine. Să nu mai simţi golul, pâcla neagră, demonii cu aripi lucioase şi ochi răi, prăpastia fără fund care se măreşte zi de zi în tine. Pentru că în acele momente nu mai poţi să te minţi. Şi ştii că totul nu mai are demult nici un sens pentru tine şi te mişti ca o moluscă cretină prin viaţă.

Dar da, eşti bine. Sau eşti rău. Numai în viaţă nu mai eşti. De mult. Eşti unul dintre milioanele de morţi vii care îşi târăsc existenţa absurdă prin lume în fiecare zi.

Toţi cu o scuză, toţi cu o justificare. Toţi demni de milă şi imposibil de consolat.

 

Facebook comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>