Personal

confortvspasiune

Tu ce minciuni îţi spui când alegi confortul în locul pasiunii?

Fiecare om are genul lui de minciuni când vine vorba de asta. Dacă te întreabă cineva cum îţi merge o să îi răspunzi sec că e rău. Sau e bine.  Ceea ce e o minciună. Ştii bine că nu e ce ai vrea să spui de fapt. Şi dacă nu ţi-ar fi frică să îţi laşi la o parte masca şi să comunici din inimă probabil că alte cuvinte ar ieşi din inima ta.

- Nu e ceea ce mi-a fost promis, nu e ceea ce am dorit, nu e lucrul pentru care am muncit, nu e ceea ce am sperat. E doar un nivel de confort călduţ, complimente obscure sau zile în care văd negru. Dar nu simt că mai trăiesc. Nu mă simt zburând, atingând, trăind în toată bucuria şi entuziasmul meu. Mă simt ca un leu, fioros şi rapid, închis într-o cuşcă pentru amuzamentul unor minţi bolnave care privesc zâmbind. Şi judecă. Mereu judecă.

Simţurile mele sunt vii, sunt adânci, sunt proaspete, sunt pătimaşe. Şi atunci de ce dracu funcţionează atât de rar aşa? De ce văd cum trece zi după zi şi ele îmi transmit doar palide străfulgerări şi mult rumeguş?

Când începe viaţa? Când o să mă trezesc şi eu şi o să mă simt din nou ca un adolescent fără griji? Când o să văd viaţa adevărată de aproape şi o să îi prind cel mai fin meşteşug, toată vibraţia, toată culoarea, toată înfiorarea? Şi când o să le pot trage direct, neprelucrate, în blocuri mari şi pline de energie direct în sufletul meu?

De ce oamenii aleg atât de des să îşi ducă vieţile în acest confort odios, în această rutină monstruoasă , mai periculoasă decât o divizie de nazişti plini de ură? Eşti într-o cafenea, te uiţi la o persoană plină de succes, care lasă să îi scape doar o fracţiune de secundă o emoţie ascunsă.

Şi apoi domnul sau doamna se întoarce, zâmbeşte scurt, fals şi demn şi bălmăjeşte către o cunoştinţă:

- E minunat dragule! Mi-am cumpărat o maşină nouă. Fata mea s-a măritat într-un final şi e şi un nepoţel pe drum. Nu poţi să îţi exprim ce simt! Sunt atât de norocoasă!

Să îţi bagi demnitatea în dos, cucoană îi şoptesc regretele uşor la ureche. Ştiu că atunci când o să dai colţul străzii o să simţi cine eşti de fapt. Ştiu că o să înghiţi în sec, o să îţi umpli compulsiv capul şi viaţa cu oameni, fapte, acţiuni inutile, emisiuni ipocrite şi multă bârfă.

Totul ca să eviţi să rămâi singură cu tine. Să nu mai simţi golul, pâcla neagră, demonii cu aripi lucioase şi ochi răi, prăpastia fără fund care se măreşte zi de zi în tine. Pentru că în acele momente nu mai poţi să te minţi. Şi ştii că totul nu mai are demult nici un sens pentru tine şi te mişti ca o moluscă cretină prin viaţă.

Dar da, eşti bine. Sau eşti rău. Numai în viaţă nu mai eşti. De mult. Eşti unul dintre milioanele de morţi vii care îşi târăsc existenţa absurdă prin lume în fiecare zi.

Toţi cu o scuză, toţi cu o justificare. Toţi demni de milă şi imposibil de consolat.

 

jump

Principalul motiv pentru care oamenii nu îşi urmează visele

Pentru că visează în alb şi negru. Pentru că visează în termeni de totul sau nimic. Facultatea de informatică (pentru că se fac bani) sau chitara? Jobul la corporaţie (pentru că am familie) sau fotografiatul naturii? Un post în spatele ghişeului sau propriul meu restaurant?

Acest “sau” nenorocit ne înspăimântă, ne blochează şi ne îndepărtează uşor câte uşor, an cu an, de ceea ce dorim. Motive să nu ne apucăm de pasiunea noastră:

  • trebuie să încep direct mare
  • am un job full time
  • ce îmi doresc eu merge doar în America
  • nu am timp
  • e prea târziu, prea devreme, prea riscant, prea …

Şi pe undeva oamenii au dreptate. Vine o perioadă când ai nevoi şi trebuinţe concrete. Vagabondajul sau locuitul cu părinţii nu mai sunt opţiuni.

Însă! Cine a spus că trebuie să dedici 40 de ore pe săptămână visului tău? Cine a zis că trebuie să îţi schimbi dramatic viaţa într-o zi_ Cine a spus că lucrurile merg pe principiul ori ori? În afară de vocea puternică şi “protectivă” din mintea ta?

Cum ar fi să începi cu o oră pe săptămână pentru visul tău? Sau poate chiar 2. Păi ce mare diferenţă o să fie? În primul rând o să fii mai fericit pentru o oră. Vei face paşi concreţi în direcţia pe care o doreşti. O să începi să vezi lucrurile în persoectivă. O să duci mai uşor activitatea de zi cu zi pentru că îţi susţine şi pasiunea. O să îţi aloci din ce în ce mai mult timp pentru visul tău. Să creşti, să înveţi, să devii pe bune.

Ia gândeşte-te unde vei fi peste 1 an sau 2, timp care oricum va trece.  Unde te vor duce cele 2 ore pe săptămână sau paşii tăi mici?

În urmă cu 2 luni şi jumătate m-am apucat de desen. La 30 de ani şi jumătate, după ce am vrut toată viaţa mea să fac (şi) asta. Cu tot cu lecţiile pe care le-am luat am alocat în medie 3 ore pe săptămână. Cam cât durează MasterChef sau Vocea României, cu tot cu pregătitul popcornului.

Iniţial nu am văzut mare progres şi am fost descurajat. M-am gândit că nu merită, că e prea târziu. Însă am atins la un moment dat un punct. Un punct în care lucrurile în care au început să se lege. Controlul şi încrederea mi-au crescut. Iar lucrările suficient de ok pentru a fi împărtăşite. Pe neaşteptate am început să desenez! Ceea ce îmi dorisem toată viaţa a prins viaţă în două luni! Cu 3 ore pe săptămână, printre multe alte activităţi şi obligaţii.

Trăiesc din desen? Nu. Desenez cât de des aş dori. Nu. Însă sunt fericit de fiecare dată când iau creionul în mână. Şi nu a fost nevoie să renunţ la business, la clienţi şi nici nu am ajuns în stradă :) .

Poţi să îţi continui activităţile şi să lucrezi la visele tale în acelaşi timp. Cu paşi mici, timizi. Care vor deveni însă din ce în ce mai puternici şi mai siguri. Uşor uşor vei avea în faţă din ce în ce mai multe opţiuni. Îţi vei trăi cu adevărat visul. Şi poate vei şi trăi din asta. Sau poate vei fi doar fericit şi pe drumul tău.

Şi asta e tot ce contează.

Povestea ta

Eşti personajul principal în povestea ta sau ai doar un rol secundar în poveştile altora?

Majoritatea oamenilor își trăiesc zi de zi viețile cu o nefericire de fundal. Ne-am pierdut calea de mult timp, în clasa a doua sau în primul an de liceu. Ne-am vândut visele pe siguranță, o mașină, o casă sau un job de prestigiu, care dă bine.

Euforia de început a trecut și în urmă a rămas doar datoria grea de zi cu zi. Am învățat să trăim o viață care nu are nici un sens pentru noi. Am învățat să facem loc acelui sentiment de melancolie și frustrare, în timp ce simțim că viața trece și murim un pic câte un pic. Am învățat să purtăm măști sofisticate și să mințim rafinat. Dar nu ne dăm seama că ne mințim în primul rând pe noi.

Te naști, te bucuri un pic, suferi și până la urmă mori. Copilăria trece repede și ești aruncat în viața de adult responsabil. Fără nici un manual de instrucțiuni, fără nici o direcție. Și descoperi brusc că nimic nu e așa cum credeai.

Acum ești adult, ce naiba! Așa că ai grijă să fii drăguț, să zâmbești fals, să periezi, să îți petreci timpul în ședințe inutile. Să mulțumești oameni de care nu îți pasă de fapt. Să faci multe lucruri care nu îți aduc nici o satisfacție.

Toate că să poți veni seara acasă, să faci curat, să repari câte una alta, să schimbi 2 vorbe cu cel de lângă tine și să dormi. Și el sau ea e la fel ca tine. Entuziasmul s-a transformat ușurel în datorie, responsabilități, targete și exceluri. Uneori o bere sau un vin mai schimbă situația. Dar gândul la a doua zi tot te sperie.

Și atunci evadăm! Ne uităm cu admirație la poveștile altora. Citim un roman de dragoste. Ne uităm la un film cu eroi. Visăm cu ochii deschiși timp de 15 minute, între ecranul cinemaului și mașina parcată la subsol în mall. Și apoi dăm o cheie, oftăm și revenim la realitatea noastră.

Revenim la realitatea în care banii, shoppingul, cariera, plăcerile reușesc să ne facă fericiți. Dar totuşi… noi suntem nefericiţi! Păi şi ce se întâmplă de fapt? Toate aceste lucruri, sacrificii şi renunţări nu ne fac de fapt fericiți? Atunci de ce ne irosim viață încercând o soluție care nu funcționează? Probabil pentru că e singurul lucru pe care știm să îl facem și pentru că suntem prea bătrâni ca să mai schimbăm ceva. Suntem prea bătrâni ca să fim fericiți. Dar ca să fim nefericiți nu suntem prea bătrâni?

Şi totuşi, mai e ceva de făcut, mai e vreo speranţă?

Probabil că primul pas ar fi să trecem de la poveştile altora la povestea noastră. Să refuzăm politicos rolurile de figuranţi în producții grandioase și să începem să construim ușor ușor, piesă cu piesă, zi cu zi povestea noastră.

Să începem să uităm de sume uriașe, faimă, comparații și să vedem cât de bine ne simțim când facem ceea ce iubim. Să începem să trăim din ce în ce mai mult după principiile noastre. Și atunci nu vom mai avea nevoie să trăim prin poveștile altora. Simțurile noastre se vor trezi vesele și vom trăi din nou cu adevărat. Exact așa cum o face un copil fără griji.

Și atunci vom ști că viața e mai mult decât datorie, responsabilități și facebook.

purpose

Cum mi-am descoperit după 29 de ani scopul vieţii şi ce am învăţat din asta

Anul trecut, aproape pe vremea asta eram în Monte Carlo cu fratele şi cu vărul meu. Tocmai ieşisem de la o întâlnire de afaceri importantă. Existau şanse foarte mari să ne extindem business-ul de imobiliare în cea mai spectaculoasă piaţă de gen din lume. Simţeam că trăiesc cu adevărat! Am luat hotărârea să venim aici într-o noapte, iar a doua zi am plecat, lăsând firma pe mână managerilor. Simţeam amândoi că asta e, am ajuns unde trebuia. Îmi trăiam pentru prima oară în viaţă scopul: să fac business, la nivel mare!

IMG_0245 (2)în Monte Carlo

Între timp viitorul partener de afaceri nu şi-a mai respectat promisiunile, deşi aveam un plan comun de acţiune aşa că parteneriatul a căzu. În business s-au schimbat mai multe lucruri, în noi s-au schimbat mai multe lucruri şi am decis atât eu cât şi Alex să ieşim din imobiliare şi să vindem firma celui de-al treilea partener. În proces am avut puterea să fiu sincer cu mine şi să accept că intrasem în business în urmă cu doi ani pentru bani.

Pe repede înainte 6 luni (Iulie 2013). Am lansat împreună cu fratele meu WIDE Magazine, o revistă online pe zona de lifestyle care a prins la public. Evenimente, lansări, şedinţe foto, branduri de lux, vedete, monden… Toată lumea din jur era impresionată de această trecere rapidă şi spectaculoasă. Simţeam că am un scop: să arătăm oamenilor lucrurile frumoase care se pot întâmpla şi în România.

În septembrie (2013) coordonam o filmare la Snagov din postura de… regizor. Între timp mi-am dat seama că îmi place, că aş vrea să învăţ mai multe şi m-am înscris la cursuri de regie şi scenaristică la minunatele fete de la Control N. Tocmai luasem decizia să încep să fac filme. Simţeam că mi-am găsit într-un final scopul – să transmit poveşti, emoţii şi noi perspective oamenilor din jur.

1010526_10151727077011095_213880121_n
pe un alt platou de filmare

În octombrie (2013)  mi-am dat seama că vreau ceva mai mulţi bani şi m-am reapucat de design, o pasiune care e în viaţa mea de peste 10 ani timp în care am lucrat sute de proiecte. Lucrurile au mers foarte bine într-un timp scurt, au început să vină şi clienţii şi banii şi eu simţeam că am un scop în viaţă. Să creez din nimic un produs pe care îl vor folosi mii sau milioane de oameni.

În Noiembrie (2013)  am conştientizat că pot aduce mai multă valoare dacă o să îmi construiesc o echipă şi un business pe nişa design pentru startupuri internaţionale.  Lucrurile au început să se lege, am prins câţiva clienţi din Londra şi lucrurile se conturau exact cum mi le imaginasem. Ăsta era de fapt scopul meu! Cum am putut să nu văd asta atâta timp… Era chiar sub nasul meu.

28 Noiembrie 2013 – lucrurile merg grozav, dar eu nu ştiu încă care e de fapt scopul meu…

29 Noiembrie 2013 – am un moment de claritate totală şi conştientizez care este cu adevărat scopul vieţii mele. De data asta ştiu că e pe bune. Tocmai pentru că scopul este total diferit. O să ţi-l spun şi ţie imediat, după ce îţi povestesc drumul meu către el şi principalele obstacole care mi-au stat mereu în cale.

Cele mai mare obstacole în găsirea scopului personal

Am fost măcinat întotdeauna de ideea unui scop personal. Cred că începe pentru majoritatea de atunci când suntem mici. Cumva încercăm să găsim lucrurile la care suntem buni. Lucrurile pe care ni le face plăcere să le facem. Lucrurile care vor schimba lumea. Şi din care vom câştiga mulţi bani. Şi prin care vom ajuta mulţi oameni.

Pentru unii oameni pare să fie foarte simplu – le place sportul, se fac sportivi, excelează, iau medalii, etc. Probabil vă amintiţi că aveaţi colegi în generală sau în liceu care ştiau deja exact ce vor să facă şi erau şi foarte buni la asta. Şi eram cu toţii, noi restul care pluteam în derivă un pic invidioşi. Şmecheria e că ne întâlnim după 10, 15 sau 20 de ani cu oamenii ăia. Şi vedem că sunt mai derutaţi decât noi… Şi deodată problema scopului pare şi mai încurcată şi imposibil de rezolvat. Sau un prieten îşi deschide un business. Şi îi merge, totul e minunat, şi-a găsit scopul. Şi îl vezi după un an că e în derivă, nu ştie de fapt pe ce drum să o apuce, ce să facă, care e scopul lui de fapt!

Eu am încercat mereu să îmi găsesc scopul în activităţi, lucruri sau locuri. De asta am încercat foarte multe la viaţa mea. Am scris despre asta pe aici. Etapa de la 20 la 30 m-a dus în foarte multe domenii, business-uri, proiecte, colaborări. Am schimbat pasiuni, industrii, parteneri, ţări. Am căutat fizic şi geografic. Am plecat anul trecut la Monte Carlo, să rezolv problema de la sursă. Să găsesc Sfântul Graal. Şi ştiţi care e treaba cea mai nasoală? Că în Monte Carlo nu îţi găseşti scopul… Sunt doar maşini scumpe, clădiri spectaculoase, magazine de lux şi multe iahturi… Păi dacă nici acolo nu rezolvăm, ce speranţă să mai avem în Bucureşti, printre câini vagabonzi? Sau doamne fereşte, în Hârlău de exemplu?

După ce a trecut euforia iniţială, m-am întors din Monte Carlo cu o mini depresie. Iar cauza nu era aia pe care o credeţi. Nu era de vină faptul că ne-am întors în România, că se întâmplaseră mai multe lucruri în business cât noi am fost absenţi şi nici măcar nu era de vină faptul că ne-am întors în Bucureştiul cu blocuri gri, câini şi mahalele. De fapt simţeam pe undeva că acel gol, acea lipsă a scopului o să rămână acolo chiar dacă ne iese businessul în Monaco şi în alte 10 ţări. Cum am trecut peste momentul ăsta? M-am mutat cu Alex în Verona, în Italia, să fim într-un oraş şi o ţară care merită şi care e mai aproape de Vest, unde urma să ne găsim scopul… Cred că v-aţi prins deja că nu a funcţionat nici asta.

În 2013 am început să mă simt ca un dependent la care nu mai e de ajuns o singură doză. Lipsa scopului mă bântuia… Aşa că am început să încerc şi mai multe lucruri şi activităţi. Iar perioada de satisfacţie s-a redus şi ea de la ani sau luni la câteva zile. Practic nimeni sau nimic nu mai putea să mă păcălească că am un scop. Intrasem într-o zonă periculoasă.

Cum mi-am găsit scopul în viaţă

Pe 28 Noiembrie 2013 mi-am pus pentru prima oară nişte întrebări contraintuitive, la care nu mă mai gândisem niciodată. De exemplu, m-am întrebat: dacă scopul vieţii nu e de fapt ceva mare? Dacă mi-am trăit deja scopul vieţii în  tot acest timp? Întrebările astea m-au scos din zona de confort şi au lovit direct în reperele mele legate de scop. Totuşi, în acelaşi timp am început să mă simt împăcat şi mai liniştit ca niciodată. Ştiam că undeva, cumva, sunt foarte aproape.

Pe 29 Noiembrie scopul mi-a venit în minte, la fel de natural şi uşor ca atunci când cureţi o portocală (excepţiile nu se pun). Sunteţi pregătiţi?

Scopul meu în viaţă este să fac ce îmi place, să servesc oamenii prin asta şi să mă simt bine!

Când l-am primit, a fost un moment de bucurie şi pace totală. Şi am înţeles de fapt cât de adevărat, mare şi complet este! Dar în acelaşi timp, ştiam că probabil mulţi ar trece ceva aşa mărunt cu vederea în timp ce ar căuta lucrurile cu adevărat importante. Şi tot atunci am înţeles că principalul blocaj în descoperirea şi trăirea scopului este percepţia eronată pe care o avem despre el. Câteva credinţe comune:

  • Scopul trebuie să fie măreţ! Fie că e vorba de mulţi bani, multe ong-uri, medalia de aur la olimpiadă, sau să fii persoana care scoate singură Africa din sărăcie şi apatie, majoritatea visăm la un scop de calibru.
  • Scopul înseamnă un singur lucru! Păi dacă am zis design, sau zidărie, muzică, programare, business, comerţ, etc., aia e! Trebuie să găsesc acea activitate şi apoi să rămân doar cu ea, pentru totdeauna, să îmi rezolve toate problemele şi să îmi satisfacă toate dorinţele.
  • Nu sunt pregătit să îmi trăiesc scopul. Ştiţi cum e, întâi să termin liceul, facultatea, colegiul, MBA-ul, să mă mărit, să mă mut în Anglia, să facem şi noi o casă, un business, să îmi ajut părinţii întâi
  • Pentru mine nu se poate. Dacă nu eşti în Anglia, nu câştigi un milion de euro pe an, nu te-ai născut cu potenţialul genetic a lui Usain Bolt, nu merge şi gata!
  • Scopul este unul singur şi va rămâne acelaşi pentru tot restul vieţii
  • Scopul e de fapt chestia aia care îmi rezolvă toate problemele. Scopul nu o să îţi ducă maşina la revizie nici nu o să îţi gătească cina, din nefericire. Credinţa asta apare când confundăm scopul cu ce avem de făcut, o să povestesc mai jos cum a fost la mine.

Cum am ajuns totuşi la scopul meu?

Am început să fiu atent la ce îmi place. Asta după foarte mulţi ani. Recunosc că nu am ajuns prin calea înţelepciunii, pe calea rapidă. Am ajuns încercând extrem de multe lucruri. Am ajuns după ce mi-am luat foarte multe buşaiuri şi ciocane în piept. Ca şi cum ai fi într-o ţară exotică, primeşti un platou cu zeci de mâncăruri ciudate şi ca să ajungi la aia care îţi place eşti nevoit să încerci încă 39 de feluri care nu îţi plac. Chestia mai dură în cazul meu este că am ajuns destul de repede la ce îmi plăcea, la scop adică. Numai că am zis că nu are cum să fie atât de simplu şi de uşor, aşa că m-am întors şi am mai orbecăit câţiva ani buni, m-am întors a doua oară şi am plecat iar…

Ce contează pentru tine de fapt?

Un element cheie în scopul meu e starea de bine. Când te simţi bine, te simţi bine şi e extraordinar! Mi-am dat seamă că îmi place să lucrez cu oamenii şi de fiecare dată când îi servesc mă simt bine. Mi-am dat seama că îmi place foarte mult să fac acele activităţi care îmi plac foarte mult.

Şi apoi am conştientizat SECRETUL: scara la care desfăşori o activitate, locul unde o desfăşori şi pentru cine o desfăşori nu contează atât de mult. Cu alte cuvinte, s-ar putea să mă simt extraordinar să fac un mic proiect de suflet în Hârlău, pentru o doamna pensionară. La fel de bine sau poate chiar mai bine decât să fac un proiect cu o echipă internaţională, cu maşini, elicoptere şi un buget de 1.000.000 ori mai mare, în Monte Carlo :) . Şmecheria e că a trebuit să ajung la Monte Carlo, ca să văd că esenţa nu ţine de loc, lucruri, obiecte exterioare.

Am auzit într-un interviu cu Marcel Iureş o poveste genială: într-un regat s-a dat startul la o cursă pentru găsirea sfântului GRAAL. Toţi cavalerii şi-au făcut suite mari, au investit, au plecat cu alai, cu cai puternici, peste mări şi ţări. În timpul ăsta, un nebun a rămas la curte şi a început să caute prin sala în care era deja. Şi îl întreabă regele: ce faci mă aici? Nebunul: caut şi eu GRAALUL. Păi cum să îl cauţi măh aici? Păi ce, nu e suficient de departe?

Acum că mi-am găsit scopul oare am scăpat de toate “problemele”?

O altă credinţă ciudată pe care mi-am eliminat-o când am descoperit scopul a fost cea legată de punctul unic de rezolvare a tuturor situaţiilor. Pe scurt, căutăm acea pastilă minune care să ne rezolve toate problemele. Numai că asta e o utopie. Dacă ai mai mult cu 5 kile şi câştigi prea puţini bani, când vei începe să câştigi bani asta îţi va rezolva situaţia banilor. Pentru partea cu greutatea sunt alte soluţii şi e bine să faci alte acţiuni. Similar am văzut asta şi în business: dacă ai marketing bun nu înseamnă că ţi-ai rezolvat situaţia la contabilitate. Sau dacă eşti pe Facebook nu înseamnă că nu e bine să ai şi site. Ce e mai important până la urmă: să bei sau să mănânci? Ambele.

Scopul îţi dă o linie directoare, însă vor fi multe activităţi de făcut, lucruri de învăţat, experienţe de trăit. Viaţa merge mai departe, nu se termină când ţi-ai găsit scopul. Tot legat de asta am înţeles că s-ar putea să fiu într-o zi pe pârtie, în altă zi să fac design, în altă zi să conduc o echipă pe platoul de filmare iar în altă zi să îl ajut pe tata să îşi taie un salcâm care a crescut prea mult. Şi în fiecare din aceste zile eu să îmi trăiesc de fapt scopul.

Sper că mica mea descoperire te-a inspirat sau te-a liniştit. În final, e foarte ok să nu ai un scop. Chiar dacă ai 60 de ani. Lipsa scopului e de fapt un scop în sine…

1456749_10152070007586095_2135467295_n
la tăiat de salcâmi

We shall not cease from exploration, and the end of all our exploring will be to arrive where we started and know the place for the first time.
T. S. Eliot

fotografia cu balonul e realizată de  Lukasz Gladki

8102775998_505aaf3d74_b

Lucruri interesante din ultima perioadă

Sunt 7 ani de când am scris prima oară pe blog. Iar blogul a trecut prin multe schimbări şi experienţe. La fel ca şi mine. M-am hotărât să încep să tratez blogul cu mai multă atenţie şi să scriu din nou. Despre viaţă, despre creaţie, despre design, despre marketing. Dintr-o perspectivă mai matură, pragmatică şi valoroasă.

De când nu ne-am mai auzit s-au întâmplat multe lucruri: am creat o revistă online, am lansat un studio de marketing multimedia (portofoliul în curând, până atunci: exemplul 1, exemplul 2exemplul 3), am aplicat tot ce ştiam în imobiliare, mi-am redescoperit pasiunile tinereţii, am trecut prin purgatoriu, am evoluat. A… şi m-am apucat de scris poveşti.

La voi cum e?

Să îi dăm drumul!