confortvspasiune

Tu ce minciuni îţi spui când alegi confortul în locul pasiunii?

Fiecare om are genul lui de minciuni când vine vorba de asta. Dacă te întreabă cineva cum îţi merge o să îi răspunzi sec că e rău. Sau e bine.  Ceea ce e o minciună. Ştii bine că nu e ce ai vrea să spui de fapt. Şi dacă nu ţi-ar fi frică să îţi laşi la o parte masca şi să comunici din inimă probabil că alte cuvinte ar ieşi din inima ta.

- Nu e ceea ce mi-a fost promis, nu e ceea ce am dorit, nu e lucrul pentru care am muncit, nu e ceea ce am sperat. E doar un nivel de confort călduţ, complimente obscure sau zile în care văd negru. Dar nu simt că mai trăiesc. Nu mă simt zburând, atingând, trăind în toată bucuria şi entuziasmul meu. Mă simt ca un leu, fioros şi rapid, închis într-o cuşcă pentru amuzamentul unor minţi bolnave care privesc zâmbind. Şi judecă. Mereu judecă.

Simţurile mele sunt vii, sunt adânci, sunt proaspete, sunt pătimaşe. Şi atunci de ce dracu funcţionează atât de rar aşa? De ce văd cum trece zi după zi şi ele îmi transmit doar palide străfulgerări şi mult rumeguş?

Când începe viaţa? Când o să mă trezesc şi eu şi o să mă simt din nou ca un adolescent fără griji? Când o să văd viaţa adevărată de aproape şi o să îi prind cel mai fin meşteşug, toată vibraţia, toată culoarea, toată înfiorarea? Şi când o să le pot trage direct, neprelucrate, în blocuri mari şi pline de energie direct în sufletul meu?

De ce oamenii aleg atât de des să îşi ducă vieţile în acest confort odios, în această rutină monstruoasă , mai periculoasă decât o divizie de nazişti plini de ură? Eşti într-o cafenea, te uiţi la o persoană plină de succes, care lasă să îi scape doar o fracţiune de secundă o emoţie ascunsă.

Şi apoi domnul sau doamna se întoarce, zâmbeşte scurt, fals şi demn şi bălmăjeşte către o cunoştinţă:

- E minunat dragule! Mi-am cumpărat o maşină nouă. Fata mea s-a măritat într-un final şi e şi un nepoţel pe drum. Nu poţi să îţi exprim ce simt! Sunt atât de norocoasă!

Să îţi bagi demnitatea în dos, cucoană îi şoptesc regretele uşor la ureche. Ştiu că atunci când o să dai colţul străzii o să simţi cine eşti de fapt. Ştiu că o să înghiţi în sec, o să îţi umpli compulsiv capul şi viaţa cu oameni, fapte, acţiuni inutile, emisiuni ipocrite şi multă bârfă.

Totul ca să eviţi să rămâi singură cu tine. Să nu mai simţi golul, pâcla neagră, demonii cu aripi lucioase şi ochi răi, prăpastia fără fund care se măreşte zi de zi în tine. Pentru că în acele momente nu mai poţi să te minţi. Şi ştii că totul nu mai are demult nici un sens pentru tine şi te mişti ca o moluscă cretină prin viaţă.

Dar da, eşti bine. Sau eşti rău. Numai în viaţă nu mai eşti. De mult. Eşti unul dintre milioanele de morţi vii care îşi târăsc existenţa absurdă prin lume în fiecare zi.

Toţi cu o scuză, toţi cu o justificare. Toţi demni de milă şi imposibil de consolat.

 

jump

Principalul motiv pentru care oamenii nu îşi urmează visele

Pentru că visează în alb şi negru. Pentru că visează în termeni de totul sau nimic. Facultatea de informatică (pentru că se fac bani) sau chitara? Jobul la corporaţie (pentru că am familie) sau fotografiatul naturii? Un post în spatele ghişeului sau propriul meu restaurant?

Acest “sau” nenorocit ne înspăimântă, ne blochează şi ne îndepărtează uşor câte uşor, an cu an, de ceea ce dorim. Motive să nu ne apucăm de pasiunea noastră:

  • trebuie să încep direct mare
  • am un job full time
  • ce îmi doresc eu merge doar în America
  • nu am timp
  • e prea târziu, prea devreme, prea riscant, prea …

Şi pe undeva oamenii au dreptate. Vine o perioadă când ai nevoi şi trebuinţe concrete. Vagabondajul sau locuitul cu părinţii nu mai sunt opţiuni.

Însă! Cine a spus că trebuie să dedici 40 de ore pe săptămână visului tău? Cine a zis că trebuie să îţi schimbi dramatic viaţa într-o zi_ Cine a spus că lucrurile merg pe principiul ori ori? În afară de vocea puternică şi “protectivă” din mintea ta?

Cum ar fi să începi cu o oră pe săptămână pentru visul tău? Sau poate chiar 2. Păi ce mare diferenţă o să fie? În primul rând o să fii mai fericit pentru o oră. Vei face paşi concreţi în direcţia pe care o doreşti. O să începi să vezi lucrurile în persoectivă. O să duci mai uşor activitatea de zi cu zi pentru că îţi susţine şi pasiunea. O să îţi aloci din ce în ce mai mult timp pentru visul tău. Să creşti, să înveţi, să devii pe bune.

Ia gândeşte-te unde vei fi peste 1 an sau 2, timp care oricum va trece.  Unde te vor duce cele 2 ore pe săptămână sau paşii tăi mici?

În urmă cu 2 luni şi jumătate m-am apucat de desen. La 30 de ani şi jumătate, după ce am vrut toată viaţa mea să fac (şi) asta. Cu tot cu lecţiile pe care le-am luat am alocat în medie 3 ore pe săptămână. Cam cât durează MasterChef sau Vocea României, cu tot cu pregătitul popcornului.

Iniţial nu am văzut mare progres şi am fost descurajat. M-am gândit că nu merită, că e prea târziu. Însă am atins la un moment dat un punct. Un punct în care lucrurile în care au început să se lege. Controlul şi încrederea mi-au crescut. Iar lucrările suficient de ok pentru a fi împărtăşite. Pe neaşteptate am început să desenez! Ceea ce îmi dorisem toată viaţa a prins viaţă în două luni! Cu 3 ore pe săptămână, printre multe alte activităţi şi obligaţii.

Trăiesc din desen? Nu. Desenez cât de des aş dori. Nu. Însă sunt fericit de fiecare dată când iau creionul în mână. Şi nu a fost nevoie să renunţ la business, la clienţi şi nici nu am ajuns în stradă :) .

Poţi să îţi continui activităţile şi să lucrezi la visele tale în acelaşi timp. Cu paşi mici, timizi. Care vor deveni însă din ce în ce mai puternici şi mai siguri. Uşor uşor vei avea în faţă din ce în ce mai multe opţiuni. Îţi vei trăi cu adevărat visul. Şi poate vei şi trăi din asta. Sau poate vei fi doar fericit şi pe drumul tău.

Şi asta e tot ce contează.

Povestea ta

Eşti personajul principal în povestea ta sau ai doar un rol secundar în poveştile altora?

Majoritatea oamenilor își trăiesc zi de zi viețile cu o nefericire de fundal. Ne-am pierdut calea de mult timp, în clasa a doua sau în primul an de liceu. Ne-am vândut visele pe siguranță, o mașină, o casă sau un job de prestigiu, care dă bine.

Euforia de început a trecut și în urmă a rămas doar datoria grea de zi cu zi. Am învățat să trăim o viață care nu are nici un sens pentru noi. Am învățat să facem loc acelui sentiment de melancolie și frustrare, în timp ce simțim că viața trece și murim un pic câte un pic. Am învățat să purtăm măști sofisticate și să mințim rafinat. Dar nu ne dăm seama că ne mințim în primul rând pe noi.

Te naști, te bucuri un pic, suferi și până la urmă mori. Copilăria trece repede și ești aruncat în viața de adult responsabil. Fără nici un manual de instrucțiuni, fără nici o direcție. Și descoperi brusc că nimic nu e așa cum credeai.

Acum ești adult, ce naiba! Așa că ai grijă să fii drăguț, să zâmbești fals, să periezi, să îți petreci timpul în ședințe inutile. Să mulțumești oameni de care nu îți pasă de fapt. Să faci multe lucruri care nu îți aduc nici o satisfacție.

Toate că să poți veni seara acasă, să faci curat, să repari câte una alta, să schimbi 2 vorbe cu cel de lângă tine și să dormi. Și el sau ea e la fel ca tine. Entuziasmul s-a transformat ușurel în datorie, responsabilități, targete și exceluri. Uneori o bere sau un vin mai schimbă situația. Dar gândul la a doua zi tot te sperie.

Și atunci evadăm! Ne uităm cu admirație la poveștile altora. Citim un roman de dragoste. Ne uităm la un film cu eroi. Visăm cu ochii deschiși timp de 15 minute, între ecranul cinemaului și mașina parcată la subsol în mall. Și apoi dăm o cheie, oftăm și revenim la realitatea noastră.

Revenim la realitatea în care banii, shoppingul, cariera, plăcerile reușesc să ne facă fericiți. Dar totuşi… noi suntem nefericiţi! Păi şi ce se întâmplă de fapt? Toate aceste lucruri, sacrificii şi renunţări nu ne fac de fapt fericiți? Atunci de ce ne irosim viață încercând o soluție care nu funcționează? Probabil pentru că e singurul lucru pe care știm să îl facem și pentru că suntem prea bătrâni ca să mai schimbăm ceva. Suntem prea bătrâni ca să fim fericiți. Dar ca să fim nefericiți nu suntem prea bătrâni?

Şi totuşi, mai e ceva de făcut, mai e vreo speranţă?

Probabil că primul pas ar fi să trecem de la poveştile altora la povestea noastră. Să refuzăm politicos rolurile de figuranţi în producții grandioase și să începem să construim ușor ușor, piesă cu piesă, zi cu zi povestea noastră.

Să începem să uităm de sume uriașe, faimă, comparații și să vedem cât de bine ne simțim când facem ceea ce iubim. Să începem să trăim din ce în ce mai mult după principiile noastre. Și atunci nu vom mai avea nevoie să trăim prin poveștile altora. Simțurile noastre se vor trezi vesele și vom trăi din nou cu adevărat. Exact așa cum o face un copil fără griji.

Și atunci vom ști că viața e mai mult decât datorie, responsabilități și facebook.

Untitled-1

De ce avem atât de puţine produse web cu succes global în România şi cum putem schimba asta

Foarte mulţi antreprenori români sau firme de servicii IT îşi doresc sau fac pasul către produse proprii. De multe ori însă entuziasmul iniţial se evaporă după primele luni de execuţie. Sunt câteva motive importante pentru care acest lucru se întâmplă:

  1. Dezvoltarea de produse e un proces mult mai complex decât îl poţi anticipa
  2. La nivel de România (şi chiar afară, cu câteva excepţii notabile) nu avem experienţă şi background în această zonă
  3. Piaţa are întotdeauna dreptate – un produs care nu prinde nu poate fi băgat pe gât cu forţa potenţialilor clienţi
  4. Ideile sunt simple, transpunerea lor în produse e un proces lung, complex care implică eforturi susţinute, disciplină, răbdare şi un orgoliu mic
  5. Un business de produs implică capacitatea de face marketing eficient la nivel global, development eficient, User Experience de calitate, product management, susţinere financiară şi mult curaj

În ultimul an am fost implicat prin noua mea agenţie, Triple Magic, în gândirea, planificarea, designul şi dezvoltarea de produse web. A fost o călătorie super intensă care m-a ajutat să învăţ enorm de multe într-un timp scurt. Am avut ocazia să lucrez îndeaproape cu antreprenori şi oameni de produs cu experienţă (gen Neil Patel).

Până la urmă dezvoltarea de produse nu e chiar rocket science. Da, e un model de business tough, cu riscuri, dar rezultatele pot fi extraordinare. Cred că avem capacitatea să învăţăm să construim produse. Atunci vom înţelege că programarea, serviciile şi outsourcingul nu sunt acelaşi lucru cu dezvoltarea de produse de succes. Atunci când vom înţelege că nu prea ştim cum să facem asta şi ar fi bine să învăţăm structura şi baza de la alţii care şi-au rupt deja capul şi au plătit ani buni pentru lecţiile învăţate. Atunci când vom avea curaj să gândim global, să facem marketing pentru SUA, UK sau Japonia, atunci când ne vom asuma 100% ţelul de construi produse globale, cu un impact major.

De asta vă invit la prima mini conferinţă despre produs, din cadrul How To Web. Eu sunt super interesat să îi aud pe Ragnas Sass (cofondator PipeDrive, un produs pe care îl folosesc cu succes), Mark Tolmacs (product manager Ustream) şi Martyn Davies (developer evangelist at Sendgrid EMEA).

Detalii mai multe pe siteul How To Web. Preţul şi condiţiile sunt foarte faine, iar dacă sunteţi interesaţi de lumea produselor web e păcat să rataţi întâlnirea asta.

Ne vedem acolo, să mă salutaţi :) .

start-drawing

Când este momentul potrivit să începi ceva ce îţi doreşti mult dar te sperie?

Când eram în grădiniţă aveam multe idei şi vroiam să fac multe lucruri. Mi-au spus atunci că sunt prea mic şi nu ştiu nimic. Apoi am ajuns la şcoală. Mi-au spus: ai grijă, nu mai e doar joacă ca la grădiniţă. Ai de învăţat alfabetul. Au venit lecţiile. În clasa a doua a apărut tabla înmulţirii. În clasa a 6-a am ajuns la o şcoală mult mai competitivă şi au apărut primele lucruri cu adevărat complicate la matematică şi alte obiecte. În plus, nu-i aşa, trebuia să mă gândesc şi la liceu, la viitorul meu.

Trebuia deja să mă comport şi să iau decizii adulte. La liceu am ajuns prost. Eram la una dintre cele mai dure licee din judeţ. Presiunea era foarte mare. Nu prea era timp de făcut lucruri. Începeau deja focusul pe matematică şi pe informatică la modul serios. Profesorii şi-au manifestat părerea că o să ajung rău, că nu dau atenţie vieţii şi viitorului meu. Aşa că presiunea a crescut. Lasă că vine facultatea, mi-am zis atunci.

La facultate am plecat în alt oraş, mare, nou şi necunoscut. Deodată a fost nevoie să mă gestionez singur şi să dau piept cu o mulţime de provocări şi presiuni noi. Erau atâtea lucruri noi de care trebuia să am grijă încât era clar că nu a venit încă momentul potrivit. În plus, din anul doi unii dintre colegi au început să se angajeze. Uau. Ei chiar făceau ceva cu viaţa lor, aveau o direcţie, o siguranţă. Aşa că m-am angajat şi eu.

Au urmat apoi licenţa. Prima firmă. Primul birou. Primele responsabilităţi cu adevărat mari. Alţi oameni de care trebuia să am grijă. Apoi al doilea birou, Bucureşti, criza, victorii şi bătălii pierdute. Menţinerea afacerii pe plus era o responsabilitate mult prea mare ca să mă mai gândesc şi la altceva.

Şi apoi ajungi la 30 de ani. Şi atunci, toată lumea îţi spune: gata de acum s-a terminat cu copilăriile, e momentul să îţi pui responsabilităţile pe primul loc şi să te ocupi mai puţin de tine. Apoi, conform scenariului urmează în linie dreaptă probabil copii, mai multe responsabilităţi, părinţii care îmbătrânesc şi care mor (da, se va întâmpla şi asta la un moment dat). Şi apoi propriul tău corp care începe să dea semne de oboseală. Copii au responsabilităţi mai mari şi intră şi trec prin ciclul prin care treci şi tu. Şi apoi corpul chiar începe să te lase. Poate ai şi ceva boli cronice, care îţi necesită atenţia zilnică.

Eşti probabil la peste şaizeci de ani şi trebuie să tragi tare să ţii piept tinerilor mai agili care ameninţă să te depăşească.

Şi după asta mai ai de îngrijit vreo doi nepoţi. Şi apoi mori. Da, o să se întâmple şi asta la un moment dat.

Aşadar, când e momentul potrivit să începi ceva? În nici un moment al vieţii. Sau în fiecare moment al vieţii. Depinde doar cum te raportezi la lucruri. Şi dacă eşti dispus să faci ce simţi, în loc să asculţi idei bine ţinţite care îţi dau 1 milion de motive să stai pe loc. De astea vei avea mereu prin preajmă, nu le lăsa să ţi se strecoare în minte şi în inimă.

În altă ordine de idei în ultimele 3 zile am făcut 2 lucruri pe care mi le doream de 4 ani, respectiv 26 de ani. Am învăţat să fac wakeboarding. Şi am considerat că 30 de ani e o vârstă bună să mă apuc de desenat, mai ales că mi-am dorit asta la nebunie de la vreo 4 ani. Doar că atunci aveam responsabilităţi prea mari cum ar fi grădiniţa sau pregătirea pentru şcoală. Acum momentul e mult mai potrivit, totul s-a stabilizat în jurul meu şi nu mai apare nimic nou.

Dacă ai aşteptat până acum mult timp să te apuci de ceva nou am un singur sfat: mai aşteaptă 40 de ani. Sau începe să o faci de mâine!

Prima lecţie de wake:

Prima lecţie de desen:

start-drawing

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă simt mult mai bine decât la grădiniţă.